..viitor..

Călcam cadavrele frunzelor şi aveam privirea tulbure. Călcam cadavrele frunzelor şi mă gandeam cât mai am de trăit. Călcam pe trupurile lor moarte, cândva pline de vitaliltate şi de verde, acum uscate şi arămii şi mă umpleam, paradoxal, de viaţă. Îmi aminteam că am voie să simt; să gândesc; să urăsc; să iubesc; să privesc cerul şi să mă simt liberă; să privesc pământul şi să încep să plâng, doar de dragul de a scăpa de cuvintele căre mă apasă în adâncul sufletului; îmi aminteam cum cândva nişte stele sclipeau pentru mine; îmi aminteam cum îmbrăţişările erau pline de noi şi noi eram plini de ele. Îmi aminteam de promisiunile făcute, îmi aminteam de promisiunile primite.

Lăsam în urma paşilor frunze sfărâmate, nişte celule dezintegrate care voiau să-şi amintească cum e să trăiască, cum e să vadă lumea grăbindu-se spre nicăieri; cum e să vadă îndragostiţii îmbrăţişându-se sub ele şi trimiţându-şi dragostea în toată lumea. Visau la încă o clipă de existenţă, pe care ar fi platit-o cu toată clorofila din lume, dar pe care nimeni nu le-o putea oferi. Îşi doreau numai să se simtă puternice, încă o singură dată, în fată vântului puternic care oricât de mult ar inista nu a putea să le smulgă de pe trunchiul copacilor.

Călcăm pe cadavrele frunzelor şi auzeam foşnetele lor de durere, care îmi umpleau sufletul de amărăciune. Auzeam cum toate frunzele din lume foşnesc în urechile mele, auzeam toate şoaptele lor nerostite, le simţeam plânsul până în centrul pulsului meu. Simţeam că tot universul frunzelor se lasă strivit sub picioarele mele şi am vrut să calc mai departe pe asfaltul gol, curăţat de cadavre, dar muschii nu ma mai ascultau. Au rămas încremeniţi, iar ochii au început să-mi lăcrimeze. Pentru sufletul fiecăreia dintre ele, pentru fiecare şoaptă nerostită, pentru fiecare promisiune neîmplinită, pentru fiecare secundă furată, de oricine sau orice.

Călcam pe cadavrele frunzelor şi mă gândeam cum se vor aşterne ele, cândva, peste cadavrul meu.