Talentul…talentul e o însuşire a omului, nu? Dar poate că nu e chiar o însuşire, poate e mai mult o circumstanţa. Poate că oamenilor cu talent totul se aşează în aşa fel încât să iasă perfect. Poeţilor cu talent li se aşează cuvintele în aşa fel încât să iasă sentimente la lumină. Există mulţi oameni care cunosc multe cuvinte, dar care nu pot să exprime senimente pentru că nu li se aşează cuvintele în ordinea potrivită. Poate că taletul înseamnă să ai încredre în Univers şi în coincidenţe, în viaţă şi în vise care până la urmă se vor clădi în aşa fel încât să construiască o scară spre propriul tău suflet.
Iar sufletul? Ce e sufletul? Poate că este lumina ochilor, sau poate că ochii sunt lumina sufletului. Da, am zis bine. Lumina nu oglinda. Şi poate că din acest motiv închidem ochii. Ca să ne simţim protejaţi. Dar nu ne simţim protejaţi datorită faptului că nu vedem ce se întâmplă în jurul nostru, ci pentru că ceilalţi nu pot să ne vadă sufletul. Iar când simţim frica, oare simţim frică pentru corpul nostru sau pentru sufletul nostru şi de aceea închidem ochii. Să nu ne fure cineva sufletul. Şi probabil că oamenii care au privirea goală nu au închis destul de repede ochii, sau poate că sufletul lor e plecat puţin, în căutare de cuvinte.
Cuvinte…cât de des le folosim. Cât de intens le folosesc. Nu m-am întrebat niciodată, însă, ce sunt cuvintele. Nu cred că sunt doar litere. Nu pot fi doar câteva litere alăturate, cărora cineva, cândva le-a dat un sens şi pe care acum le folosim în fugă. Poate ca sunt batăile inimii fiecăruia dintre noi. Trebuie să fie batăile inimilor noastre care vor să fie auzite de întreg Univerul. Dar noi nu am conştientizat niciodată acest lucru şi cine ştie câte bătăi ale câtor inimi au fost pierdute.
Şi pierderile…ce sunt? Mi-aţi spune că sunt transformări ale ceva-ului în nimic. Iar eu v-aş spune la rândul meu, că poate pierderile reprezintă metode de a ne trezi la viaţa pe care o avem. Poate, pierderile, încearcă să fie modul prin care vedem ce avem cu adevărat. Dar fiecare pierdere e însoţită de lacrimi. De parcă tot ce avem e trist, prăfuit, gri şi nu merită măcar o umbră de zambet, de vis.
Visul. El poate fi realitatea fiecarei bătai de inimă, sau a fiecărui suflet, sau chiar a fiecarui cuvânt. Visul e lumea talentului. Visul este de fapt, omul dezintegrat în molecule care se rearanjează în aşa fel încât şi luna să fie invidioasă pe noua realitate. Visul este libertatea inimii să bată cele mai puternice sentimente sau în cele mai liniştite zâmbete, visul este libertatea sufletului de a se oglindi în cele mai pure lacrimi de fericire.
Iar fericirea este… suc de nectarine..iarbă umedă care îmi atinge tălpile..vocea lui Chris Martin acompaniată de un pian..o cană cu dungi..un fulg de nea care a căzut pe vârful nasului meu şi nu s-a topit..o îmbrăţisăre lungă..o Floarea-Soarelui care îmi zâmbeşte..un Mac care mă iubeşte..un Iris care mă ascultă..un copil care mă lasă să-i ating sufletul pur prin ochii cristalini..râsul prietenilor mei..mirosul de levănţică..zborul baloanelor..cântecul unui fluture..ascuţitură de creioane colorate..coajă de portocală..o “armată” de jeleuri în formă de ursuleţi..ciocolată cu alune..un pod de lemn care trece peste o apă liniştită..prăjitură cu mere..în Lumea mea.
***vocea lui Chris Martin este acolo pentru că o ascultam în momentul acela. Dar mai sunt câteva voci si câteva intrumente care îmi aduc feicire. Şi poate că sunt prea multe ca să le amintesc aici.
