..paradox..

În epoca luminilor
trăiesc o zi a întunericului.
Vreau să văd infinitul cerului,
dar simt moleculele lui moarte
căzând pe umerii mei,
şi mă roagă să le aprind, iar soarele.
Încerc să caut soarele,
dar nu găsesc decât găuri negre
care se hrănesc cu sufletele celor din jurul meu.
Acum, în ziua întunericului 
din epoca luminilor
văd că cele mai întunecate umbre
sunt ascunse sub privirile senine 
a unor măşti fericite care bântuie 
în căutarea lacrimilor amare.
Şi simt că le-aş plânge, acum! 
Aş prăvăli mărgelele de plumb din suflet
prin lacrimile amare, le-aş oferi măştilor fericite
ca să dispară. 
Plâng,
dar lacrimile mele sunt dulci
şi tot mai multe măşti fericite se adună în jurul meu
să vadă cum plâng lacrimi dulci.
Vreau să plece, le rog să plece 
dar ele încep să râdă. Un râs isteric şi bolnav
care mă zgârie pe suflet.
Le mai cer o dată clemenţă şi-mi îndrept privirea
spre infinitul mort al cerului
şi aştept de la ziua întunericului
o epocă a luminilor.