De câte ori, pe zi, muriţi?

Muriţi de câte ori închideţi ochii şi renunţaţi la un vis.
Muriţi de fiecare dată când inima unui prieten sângerează.
Muriţi de fiecare dată când o floare devine praf.
Muriţi în fiecare clipă în care lacrima de durere a unui copil se loveşte de asfalt.
Muriţi în fiecare moment în care pe strada voastră nu apare soarele.
Muriţi cu fiecare zâmbet pe care nu îl dăruiţi.
Muriţi cu fiecare îmbrăţişare pe care o refuzaţi.
Muriţi cu fiecare cuvânt pe care îl înghiţiţi.
Muriţi cu fiecare prieten de care ne îndepărtaţi.
Muriţi de câte ori uitaţi să vă apreciaţi viaţa.
Muriţi în fiecare secundă în care culorile din jur tind spre gri.
Muriţi în fiecare clipă în care uitaţi ce e fericirea.
Muriţi de fiecare dată când uitaţi ce aveţi în jur.
Muriţi de fiecare dată când vă daţi seama că muriţi. Atunci muriţi puţin mai mult.

Oare nu muriţi, într-o  zi, mai mult decât trăiţi?

***poza apartine Paulei...mi-am permis sa o folosesc pentru ca mi se pare sa reprezinta cel mai bine ce vreau sa exprim...
***Paula, tie iti voi explica mai pe larg, cu prima ocazie.

..confuzie..

Zbor spre nişte cuvinte.
Trăiesc prin nişte culori.
Caut nişte zâmbete.
Uită-mă!

Merg pe nori de praf.
Respir prin oceane de lacrimi.
Visez pe cioburile sfărâmate.
Priveşte-mă!

Zâmbesc pentru speranţe.
Simt pentru suflete pierdute.
Iubesc pentru fluturi rătăciţi.
Îmbrăţişează-mă!

***Dariei…pentru că e la fel de încăpăţânată ca şi mine când nu trebuie. Şi pentru că o iubesc.

..Iadul..

Priveşte în jur. Cât eşti de singur! Până şi frigul a fugit de tine. În jurul tău nu e frig..nu e nici cald, însă. În jurul tău urlă singurătatea. Deschide ochii! Înfruntăţ-i singurătatea şi temerile. Câtă ironie în viaţa asta, nu-i aşa? Tocmai tu, care ai spus de atâtea ori că nu suporţi singurătatea, că cea mai mare temere a ta este să te trezeşti singurul om de pe Planetă, izolat de lume, de prieteni, de zgomote, de cuvinte, de viaţă. Tu, cel care şi-a descris Iadul ca fiind un imens pustiu. Tu, cel care simte nevoia să aibă mereu pe cineva alături. Tu ai ajuns singur. Ai ajuns în mijlocul nimicului.

Să-ţi spun şi ce e cel mai dureros? Că toţi prietenii tăi, toată lumea ta, toate cuvintele tale sunt la câţiva paşi de tine, sunt atât de aproape că îi poţi atinge, dacă te întinzi destul de mult. Dar tu eşti singur. Iar dacă ai deschide gura şi ai striga, te-ar auzi, şi-ar aminti de tine, poate chiar te-ar ajuta. Dar nu mai ai puteri, nu mai ai credinţă destulă, nu mai ai vitalitate. Te complaci într-o letargie, care crezi că-ţi va uşura singurătatea..încerci să-ţi ascunzi singurătatea tăcând..crezi că daca nu vei scoate un cuvânt ea va pleca, va uita că eşti acolo, iar viaţa ta va fi ca înainte..crezi că dacă vei rămâne nemişcat pentru destulă vreme, ceilalţi nu vor observa.

Şi ştii că te observă, ştii că EA nu va uita de tine, ştii că nu va fi cu nimic mai uşor. Niciodată. Iadul tău a ajuns pe Pământ!

..resemnare..

Mă simt resemnată. Mă simt ca un adult, care renunţă la un vis de-al său pentru că “Nu se poate”. Simt că mi-am pierdut aerul acela de adolescent “revoluţionar”, care e în stare să mute munţii din loc, pentru o dorinţă de-a sa. Simt înăuntrul meu un gol. Un gol provocat de nimic. Mă simt golită de ei pentru nimic. De fapt, pentru că am vrut să fac multe. Prea multe. Prea multe şi pentru aerul meu “revoluţionar” care a clacat.

Mă simt îmbătrânită de nişte cuvinte. Mă simt dărâmată de lucrurile care, până nu demult, erau armele mele. Nu mai ştiu nici să le folosesc. Nu mai pot să le folosesc, sunt blocate undeva, aşteptând o descătuşare..care se pare că nu mai vine. Simt cum persoana mea e blocată. Undeva, într-un moment în care a încercat să facă mai multe decât putea visa.

Sunt resemnată..cu gândurile mele..cu mine..cu voi..cu războaiele..cu pacea..cu dragostea..cu ura..cu lacrimile, chiar şi cu zâmbetele..cu trecerea timpului..cu bătaia vântului..cu stropii de ploaie care se sfarmă de asfalt..cu ochii mei trişti..cu zâmbetul tău amar..cu răceala din jurul meu..cu schimbarea anotimpurilor..cu limitele mele..cu visele care nu se împlinesc..cu vorbele care nu vin..cu baloanele care zboară spre o lume mai buna..cu neîncrederea pe care mi-o acordaţi..cu pedepsele pe care credeţi că le merit..cu distanţele..cu vieţile care se sting..cu zidurile care se transformă în ruine..cu sufletele care se transformă în cioburi..cu cioburile care nu se adună de pe jos..cu dungile care se tranformă în cercuri..cu şoaptele care devin tăcere sau ţipete..cu viaţa..cu moartea..cu singurătatea..cu zbuciumul fiinţei mele care ar vrea mai mult..cu lumea asta care nu poate să-mi ofere..cu aşteptarea!

..dungi..

Azi am avut o zi plină de zâmbete, plină de îmbrăţişări. O zi plină. Nu prea pot să descriu ce am simţit, sau ce simt. E un amalgam de sentimente care încearcă să iasă la suprafaţă, să strige în gura mare că există, ca sunt aici. În mine. Azi sunt fericită. Pentru tine. Pentru voi. Pentru mine.








p.s.: I took my love down to violet hill..there we sat in snow..
La Multi Ani, Paula!!!

..Paşi spre fericire..

Câte culori te învaluie azi,
Câte nuanţe-ţi zâmbesc…
Condu-le spre inima,
Înalţă-le spre ochi
Şi îmbrăţişează-le spre piele.
Simte-le! Iubeşte-le!

Păstrează-le într-o cutie
Numită suflet.
Până când ploaia va spăla
Şi ultima urmbă a pasului tău.
Iubeşte-le! Trăieşte-le!

Învaţă-le să râdă şi ajută-le
Să alunece spre alte suflete.
Adună-le-ntr-un cântec şi leagănă-le
Până în mijlocul soarelui.
Trăieşte-le! Visează-le!

Visează-le la fel cum eu visez
Să se construiască vreodata un lift,
Care să ma ducă până la inima ta
Care să mă înalţe până la tine.
Şi atunci voi vedea Lumea verde,
plină de zâmbete, îmbrăţişări şi dragoste.
Atunci voi vedea FERICIREA.

***Unui copil care mi-a cerut trei “accidente” pe zi. Dar condiţia mea de om, limitat nu poate să-i satisfacă dorinţa. Unui copil care a sărit direct în mijlocul sufletului meu şi s-a aşezat turceşte în mijlocul intersecţiei principale de acolo. Unui copil care iubeşte, trăieşte, visează…unui copil care e mai matur decât mulţi dintre adulţii pe care îi cunosc. Unui copil care a iubit, iubeşte şi a fost iubit în viaţa lui mai mult decat mulţi din adulţii pe care îi cunosc. Unui copil pe care îl iubesc şi pe care vreau să-l am mereu în preajmă.
Mulţumesc pentru zâmbete, pentru îmbrăţişări, pentru lacrimi. Eşti o minune. >:D<

Accident

Aş vrea să-ţi daruiesc
toate cuvintele mele
şi să te fac fericită.
Mi-aş dori să-ţi arăt
cum cuvintele simt,
cum iubesc,
cum se întristează,
cum speră şi visează
alături de tine!
Aş vrea să-ţi construiesc
o lume, doar a ta,
din cuvintele mele.
Ca să vezi că se poate.
Poţi să auzi prin cuvinte,
să vezi prin cuvinte,
să simţi prin cuvinte,
să trăieşti prin cuvinte.
Trebuie doar să ai încredere.
În ele!
Şi în mine…

..Baladă pentru o minune..

Ai venit la mine şi mi-ai spus, foarte încântat: “Plouă!”. Auzeam şi eu cum stropii de apă cădeau din cer şi se izbeau de cimentul acela dur şi gri, dar sunetul lor nu imi trezea nici un sentiment. Vedeam cum nişte bucăţele de apă se prelingeau pe geamul camerei, dar această imagine nu-mi schimba deloc starea. Mi s-a părut ciudat faptul că erai atât de încântat de ploaie şi ţi-am răspuns sec: “ Doar ploua, e doar apă. A mai plouat, nu e o noutate pentru nimeni. Şi va mai ploua.”

In clipa aceea am văzut cum mantia dezamăgirii pune stăpânire pe chipul tău. Am realizat că am făcut o gafă, dar nu mai avea rost să îmi retrag cuvintele, orium nu s-ar fi întors. Speram doar să-mi răspunzi. Şi mi-ai răspuns…

Mi-ai spus…”Nu e doar ploaie, nu e doar apă. E sentiment, e viaţa. Gândeşte-te, apa cade de sus, din cer şi asa uneşte cerul cu pământul. Cât va exista ploaie va exista şi iluzia unei limite a cerului, o limită pe care am putea-o atinge. Putem visa că vom atinge cerul cât timp există ploaia, putem trăi cu gândul că într-o zi vom păşi pe nori, ne vom juca cu razele soarelui şi vom vorbi cu stelele. Toate sunt acolo sus, toate sunt pe acelaşi cer..şi din toate doar ploaia vine la noi, pe ea o putem atinge.

Şi în drumul ei spre pământ întâlneşte diverse piedici dupa care se mulează. Ai văzut vreun strop de ploaie care atunci când cade pe o ramură a unui copac işi păstreaza forma? Nu. Stropul se transforma, se prelinge, curge de-a lungul ramurii. De fapt, poţi spune că ploaia îmbracă! Îmbracă frunzele, îmbracă florile, îmbracă fierele de iarbă, înveleşte casele, pietrele. Chiar şi pe tine! Dacă ieşi acum în ploaie vei simţi cum te înveleşte într-un strat subţire de apă, care te face să te simţi parte integrantă a Cosmosului, te face să te simţi un strop mai mare de apă.

Ploaia spală..spală faţa lumii, pentru ca ea să dea ochii cu soarele mai apoi. Spală praful, spală grijile, spală neputiinţa. Ploaia îţi cântă..îţi cântă în şoapte să te linişteasca. Ploaia îţi dă voie să iei o pauză, să te deconectezi şi s-o asculţi, s-o simţi.

Ploaia te protejează. Te protejează şi te sprijină. Probabil că nu mă inţelegi..dacă ai începe acum să plângi, şi ai ieşi afară, stropii de ploaie s-ar contopi cu ale tale lacrimi şi împreună ar curge spre nimic. Te scapă de lacrimi amare şi te protejează deoarece nimeni nu şi-ar da seama că plângi sau ai plâns.

Ploaia iubeşte şi nu face diferenţe. Iubeşte pe toată lumea, îmbracă orice, se amestecă oricum. Iubeşte atât de mult încât dă viaţă. Poţi să vezi cât de frumoasă e dragostea ei doar uitându-te în jur. Văzând macii, văzând lalelele negre sau freziile. Văzând frumusetea ierbii şi a frunzelor, verdeaţa lor. Simţind mirosul curat şi pur al lor.”

M-ai lăsat fără cuvinte atunci, am reuşit doar să-ţi zâmbesc. Pot să-ţi răspund acum? Vreau să-ţi plouă cerul şi să te acopere, să te îmbrace, să te apere, să-ţi spele grijile şi neputinţa, să te iubească… sa ne plouă tuturor aşa frumos cum îţi plouă ţie.

***Unui om care merita..merita mai mult decat toate cuvintele mele..merita mai mult decat as putea vreodata sa-i dau.
****Iar ultimul paragraf ii apartine Paulei.:)

..ei..

Puţine cuvinte care au dus la multe sentimente. Scurt timp în care am ajuns la lungi îmbrăţişări. Amintiri care îmi fac ochii să se scalde în lacrimi dulci, gânduri spre care mă întorc mereu cu acelaşi zâmbet sincer pe buze, pentru că îmi aminteşte de al tău.

Acum pot înţelege cum poate cineva să te vadă ca pe un al său univers. Tu eşti Universul! Vorbeşti în şoapte de vânt-de aceea cuvintele tale ajung până în cele mai mici unghere ale sufletului; priveşti în raze de lună şi precum ea transformi orice lucru simplu în unul fabulos; atingi cu spume de valuri, speli tristeţi şi ascunzi lacimile noastre; zâmbeşti prin răsărit de soare şi încălzeşti orice suflet de muritor. Cânţi pe acorduri de sirenă, ne cânţi viaţa!

Ne-ai desena într-un bloc de desen pe care l-ai purta mereu cu tine. Nu trebuie. Pentru că eşti Universul, eşti mereu cu noi! Noi te-am aduna de peste tot, din praf, din fluturi, din vânt, din zâmbete, din lacrimi, din culori, din frunze şi din apă, din cântece şi dragoste, dar cineva te-a adunat înaintea noastră, cineva a adunat Universul într-o persoană, dar ne-a lăsat o fereastră spre el. Acel „cineva“ ne-a făcut atât de norocoşi. Să fim noi aceia care te ating, te îmbrăţişează, te privesc, te sărută, te iubesc. Noi! Ce frumos sună! Ce frumos este!

Am primit un dar atât de frumos şi mai ales atât de preţios...Am să-l închid în suflet, în minte, în cuvinte; am să-l păzesc cu sfinţenie, dar mai ales am să-l ajut să crească.

Şi spun din nou...prea puţine cuvinte care să exprime ce simt!



Paulei Cotoi >:D<

..pentru un om atât de drag..

   

La mulţi ani, Raluca!

Clipe de emoţie, raze de speranţă…zâmbete....multe zâmbete! Îmbrăţişări, o grămadă de îmbrăţişări. Le meriţi! Pe toate, pe fiecare în parte!

Îmi doresc să fii multă multă vreme prin preajma mea! Să-mi bântui lumea…sa nu ma uiti! Îţi doresc sa fii fericită, sa ai vise muuuuuulte multe şi toate să fie îndeplinite. Şi să ai alături prieteni tot timpul. Şi chiar daca nu sunt toţi să fie câţiva care să-ţi aminteasca de toţi ceilalţi.

Te iubim, noi toţi! Te iubesc-eu personal! Pentru tot ce ai făcut, pentru tot ce ai gândit, pentru tot ce însemni pe lumea asta! Pentru că eşti! Mulţumesc!

Pentru un om atât de drag.......

..pseudoadulţii..

Sunt persoane care aleg teluricul în locul spiritualului..sunt oamenii care nu mai văd lumina soarelui, îşi mai amintesc doar că el străluceşte..sunt oamenii care nu folosesc zâmbete, pentru că atât de mult timp a trecut de când au zâmbit ultima oară încat nu mai ştiu cum se face..sunt cei care nu dau îmbrăţişări şi nici sărutări celorlalţi, pentru că nu vor să transmită nimic, nici măcar căldură..nu o mai au.

Pseudoadulţii caută probleme în orice activitate oricât ar fi ea de simplă. Ei încearcă să demonstreze celor din jur că viaţa este, de fapt, cu mult mai grea decât pare şi singura raţiune a ei este să acumulezi cât mai mulţi bani, cât mai multe case sau maşini, să te poţi mandrii celorlaţi pseudoadulţi. Aceştia la rândul lor nu ascultă ce se vorbeşte în jurul lor, simţul auzului i-a cam lăsat..dar şi-au dezvoltat un altul..şi-au dezvoltat simţul competiţiei. Şi a luat naştere astfel o competiţie tacită între toţi pseudoadulţii, o competiţie în care fiecare îşi etalează lucrurile pe care le posedă, le şlefuieşte le poleieşte cu aur să fie cât mai intimidante, luxuriante şi să pară cât mai scumpe.

Pseudoadulţii nu mai văd culori, ei îşi văd toată viaţa în alb şi negru..ei nu mai cunosc sensurile figurate ale cuvintelor, ci doar pe cele pragmatice..pseudoadulţii nu mai folosesc un limbaj literar, plin de metafore sau figuri de stil, limbajul lor s-a transformat în unul telegrafic, rece şi sec..nu mai transmit sentimente prin priviri şi gesturi, pentru că nu mai simt nimic..sunt oamenii care au convingerea că s-au născut ca să manânce şi să moară.

Ei sunt oamenii care distrug idealurile, care năruiesc vise, lovesc fără milă în cele mai pure şi profunde sentimente..sunt oamenii care îţi absorb toată energia, şi o transformă în pasivitate, îţi iau toată iubirea şi o tranfosrmă în indiferenţa..îţi fură visele şi le tranformă în ruine..îţi arată că oamenii nu merită încredere, nu merită dragoste, nu merită prieteni..îţi demonstrează ca unii oameni nu merită să fie copii, să profaneze râsul cristalin şi sincer al unui copilaş..

Au grijă mereu să-ţi demonstreze că nu eşti destul de bun..că nu ai suficientă pregătire..că nu eşti suficient de rezistent la loviturile lor..că nu eşti suficient de neom încât să poţi trăi fără să suferi. Dar îţi arată aceste lucruri fără să fie asta intenţia lor..se poartă cu tine cum se poartă cu toată lumea, ei nu fac diferenţe între oameni şi neoameni, între cuvinte şi pumnale, între lacrimi şi zâmbete. Pentru ei nu înseamnă nimic.

Ţine doar de alegerea ta dacă vrei să ajungi ca ei sau nu.

..plec..

Zboară..du-te departe..eliberează-te de durere, de suferinţă, de tristeţe. Zboară până la norul acela unde ai să găseşti numai zâmbete, caldură şi dragoste, într-un cuvânt fericire.

Pluteşte până la copacul acela şi şopseşte-i să ţină puţină umbră în juru-i..cândva mă voi folosi de umbra lui să-mi regăsesc liniştea, gândurile. Explică-i că voi avea nevoie de liniştea din jurul lui, de mirosul de frunze şi de senzaţia de dăinuire pe care mi-o inspiră măreţia lui. Explică-i că într-o zi voi avea nevoie de adăpost, de protecţie. Să mă protejeze de lume şi să mă adăpostească de mine, la fel cum făceai tu..dar tu acum zbori..

Spune-i..spune-i vântului să-mi ducă aerul expirat în toate direcţiile Univers ului, să mă ştiu în tot Universul. Povesteşte-i vântului despre mine, povesteşte-i despre cât de mult îmi place să îl simt printre degete, sa-i simt mângâierea puţin rece pe pielea feţei mele, spune-i cât aştept să-i aud soaptele, cât aştept să-mi povestească despre lume, despre flori, despre păsări, despre voi.

Spune-i ploii să-mi spele faţa, mâinile şi gândurile. Spune-i să îmi limpezească sufletul, să-mi purifice mintea. Spune-i să plângă pentru mine atunci când nu voi avea lacrimi. Roagă-o să-mi fie glas când nu voi avea putere să vorbesc şi să nu-mi ceară cuvinte atunci când nu le am..la fel cum făceai tu, dar tu zbori.

Şi dacă tot zbori..du-te până la soare..şi roagă-l să-mi lumineze faţa de fiecare dată când va fi umbrită de nelinişte, nesigurantă sau confuzie. Spune-i că va trebui să-mi încălzească viaţa, să-mi dezgheţe dorinţele şi să-mi călauzească speranţele. Spune-i să-mi mângâie paşii care vor megre în căutarea ta. Spune-i să mă ferească de umbre sau să mă ascundă în ele..spune-i să-mi înalţe rugile şi să le păstreze aproape de urechile lui Dumnezeu, ca ele să se împlinească până la urmă.

Tu zboară..nu te uita în spate, nu te gândi la trecut. Zboară, găseşte-ţi liniştea şi fericirea, dar nu uita să vorbeşti cu vântul, copacul, soarele şi ploaia, să nu mă simt singură. Nu va fi niciodată ca atunci când erai tu, dar tu zbori.

..suflet fără fund..

Am ucis o molie. Eram singură, doar câţiva ţânţari zburau haotic prin încăpere şi paianjenii îşi ţeseau pânza. Eu stăteam în mijlocul lor şi mă uitam la molie. Zbura! Zbura asemeni unui fluture, zbura lin, plăcut…Zbura. I-am urmărit zborul şi m-am imaginat în locul ei. Simţeam că-mi cresc aripi, că mă înalţ şi mă desprind de pământ. Simţeam că plutesc, la fel ca atunci când mă ţii de mână, mă îmbrăţişezi, mă săruţi.

Dar acum nu zburam purtată de braţele tale, ci calea-mi era presărată de praful fin care aluneca de pe aripile mele. Nu erau aripi de fluture, erau aripi de molie, dar se dovediseră utile. Zburam.
Până când am simţit o înţepătură. Atunci m-am prăbuşit. Vedeam o colonie de insecte mici, cu aripi mari, venind spre mine, ameninţându-ma cu acele lor. Am mai simţit o înţepătură, apoi încă una şi încă una. Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Lacrimi de durere, de disperare, de frică, de frustrare. Plângeam în hohote când simţeam cum tot mai multe insecte furioase îşi bâgau acul sub pielea mea, hrănindu-se cu sângele meu, cu viaţa mea, cu fericirea mea. Mă simţeam singură, părăsită şi prabuşită.

Am avut un moment în care m-am simţit salvată. Paianjenii îşi ţeseau tot mai multe pânze, pânze în care prindeau insectele mici, devoratoare de mine. Atunci mi-am şters lacrimile de pe obraji şi am aprins lumânarea roşie din cameră. Vedeam în lumina ei cum ţânţarii sunt împachetaţi, vedeam cum duşmanii mei cad unul câte unul. Până când paianjenii au început să-şi ţeasă pânza în jurul meu.

Simţeam cum mă strange. Simţeam că am tot mai puţin aer, simţeam că întreaga încapere se închide în jurul meu, simţeam cum întrec Universul se strânge într-o cutie de chibrituri. Nu mai aveam lacrimi să plâng, nu mai aveam putere să lupt. Îmi era dor de tine, prea dor de tine. Auzeam singurătatea urlând în jurul meu. Voiam să te ating, să te sărut, să te privesc o ultimă dată. Aveam nevoie să-mi dai puterea să rup pânza fina ce urca dinspre piciare, îmi acoperea trunchiul, urca spre cap...însă tu nu erai.

Am văzut cum în jurul lumânării se agită, în zborul ei plăcut, molia. Am văzut totodată că lumânarea mai avea un pic şi se stingea. Am lovit molia! Am simţit cum praful uşor şi strălucitor de pe aripioarele ei a trecut pe mâna mea rece, am simţit cum trupul ei mic se frânge sum greutatea membrului mei şi am început să plâng. Pânza urca spre faţa mea. Iar ai apărut în gândul meu. Voiam să te ating, să te sărut pentru ultima oară. Dar mâna mea a rămas rece, iar lacrimile mi-au rămas neşterse.

Scris în ziua cea mai lungă
21 iunie 2008

..Învaţă-mă să zbor..

Vreau să mă pierd în braţele tale…vreau să mă adăposteşti de lume, de gândurile oamenilor, de răutatea lor, de mârşăvii…vreau să mă aperi de cuvinte, de priviri, de atingeri…vreau să mă izolezi într-o lume doar a noastră, într-o lume în care să pot plânge până la epuizare atunci când simt nevoie de a plânge, într-o lume în care să pot visa la fiecare detaliu pe care mi-l doresc…vreau să-mi faci un loc numai al meu, un loc în care timpul să nu treacă…timpul să stea pe loc, să mă lase să-mi revin…

Vreau să-ţi aud bătăile inimii…sa fie linişte…să-mi reglez ritmul respiraţiei dupa ritmul tău…să mă uit în ochii tăi şi să dispară umbrele din ai mei…vreau să-ţi aud vocea şi să-mi liniştesc gândurile…

Vreau să-mi spui ca visele există şi se îndeplinesc…vreau să-mi lipeşti cioburile pe care le am în loc de inimă şi să ai grijă de ea…vreau să-mi zambeşti de fiecare dată când plâng…vreau să mă strângi în braţe de fiecare dată când râd…vreau să mă simt ca un copil…vreau să-mi recapăt inocenţa…

Vreau să mă înveţi să zbor…

..două cuvinte..

Am două cuvinte. Am căutat în cutia de cuvinte şi nu am găsit decât două. Două cuvinte, dintre care unul este un pronume, format din două litere.

Şi am stat toată ziua să mă gândesc ce-aş putea face cu ele, două cuvinte..nu pot să-mi cumpar pâine cu ele, nu asta înseamnă..nu pot să râd de ele, nu spun nimic amuzant..nu pot să le mănânc, nu cred că ar fi hrănitoare..nu pot să pictez cu ele, nu ştiu ce culoare arc ere..iar de călătorit cu ele nici nu se pune problema, degeaba le-aş folosi în alta ţară nu le-ar înţelege nimeni, poate nici aici nu sunt înţelese..

Apoi mi-am amintit că multă lume le foloseşte..mi-am amintit că le-am auzit de multe ori..le-am auzit la televizor-şi ele nu se văd, nu cred că ar avea ce căuta acolo..le-am auzit pe stradă, prin parcuri-mai ales prin parcuri..în magazine-şi nu, nu se vând..le spuneau bătrânii şi copii, femeile şi bărbaţii..parcă întreagă lume se învârte în ritmul lor. Asta m-a speriat. Şi deşi le-am pus din cutie pe limbă, în momentul în care ar fi vrut ele să iasă le-am înghiţit.

Au ajuns în stomac şi mi-au trezit fluturii. Iar fluturii speriaţi de cele două cuvinte au început un zbor haotic..se loveau de pereţii stomacului, parcă voiau să iasă, să mă părăsească..e adevărat că dormeau de mai mult timp şi au fost luaţi prin surprindere, dar mi-au cauzat şi mie o stare ciudată. Nu ştiam cum să o definesc, de fapt nu ştiam dacă are nevoie de o definiţie. Era ciudat, însă un ciudat plăcut. E la fel de adevărat că cele două cuvinte nu au mai ajuns niciodată din cutie în stomac.

După scurt timp fluturii şi-au găsit un ritm mai liniştit, un ritm care-mi amintea mereu de prezenţa lor acolo şi totodată de prezenţa cuvintelor.

Am aşteptat câteva zile, crezând că vor obosi fluturii, vor adormii şi voi uita de senzaţia aceea ciudată, precum şi de cele două cuvinte, iar atunci nu voi mai fi nevoită să le caut semnificaţia. Am aşteptat în zadar, cuvintele erau tot acolo, iar fluturii erau la fel de energici ca în prima clipă. Începusem să mă obişnuiesc cu senzaţia, începuse chiar să-mi placă. Am început să mă gândesc şi la semnificaţia cuvintelor. Stăteau de multă vreme în mine aşa că trebuia să aflu ce înseamnă.

Ştiam că primul cuvânt este un pronume şi este alcătuit din două litere, iar al doilea..al doilea cuvânt era un verb, un verb care avea tot atâtea vocale câte consoane. Al doilea cuvânt părea atât de simplu dar şi complicat în acelaşi timp, îl simţeam profund, îl simteam mare, deşi era mic..

Ca să mă ajut puţin am încercat să văd ce înseamnă pentru alţii cele două cuvinte. Şi am descoperit, cu mare tristeţe că muţi din cei care le rosteau nu le cunoşteau semnificaţia, sau mai bine spus nu le-au creat o semnificaţie. Pentru ei cuvintele erau banale, folosite oricând şi oricum. Le lăsau peste tot pe unde îşi duceau paşii, parcă erau pietre. Le foloseau atăt de uşor. Atunci am hotărât ca semnificaţia pe care eu le-o void a cuvintelor mele să fie cu totul diferită. Am hotărât să le folosesc cu prudenţă şi speranţă în acelaşi timp, să le umplu de adevăr şi de mister..am hotărât ca cele două cuvinte să fie representative pentru fluturii mei.

Chiar daca le-am dat semnificaţie, nu le-am definit. Le-am lăsat nedefinite ca să le pot folosi fără reţineri şi fără frică.

După alte zile am încercat să vorbesc cu fluturii mei..am făcut o înţelegere cu ei, le-am spus că ii las să zboare dacă îmi scot cuvintele din stomac. Iar ei mi-au spus că îmi scot cuvintele dar ei vor să rămână acolo. Am vrut să pun cuvintele înapoi în cutie. Dar am pierdut cutia. Aşa că am rugat doi fluturi să le duca în suflet şi să stea acolo cu ele, să aibă grijă de ele.

Iar acum stau acolo şi mă fac să zâmbesc, mă fac să visez, mă fac să trăiesc, mă fac fericită, mă duc cu gândul la tine..

..Zâmbete..

Citesc pe chipul tău un zâmbet…un zâmbet care îmi dă voie să-mi amintesc că încă mai trăiesc…deşi de foarte multe ori mi-am dorit ca viaţa să nu-mi mai fie viaţă…de foarte multe ori mi-am dorit ca soarele să nu-mi mai bată în faţă…de foarte multe ori i-am cerut vântului să nu-şi îndrepte suflul către mine…voiam să dispar…să nu mă mai vedeţi…să nu ştiţi de existenţa mea…de fapt aveam certitudinea că nu îmi veţi simţi lipsa, aşa că nu găseam nici un motiv să îmi dosesc acest loc pe care acum îl deţin în preajma voastră…

Dar un zâmbet ca al tău m-a făcut să-mi dau seama de greşeala pe care eram pe cale să o fac…m-a trezit din coşmarul pe care mi l-am creat singură…un zâmbet asemănător cu al tău mi-a spus ca viaţa continuă să-mi fie viaţă…un zâmbet ca şi al tău m-a făcut să-mi fie ruşine de gândirea mea de până atunci…m-a făcut să-mi fie ruşine că nu am fost în stare să vad celelalte zâmbete care mi-ai fost acordate…un zâmbet ca al tău m-a salvat.

Mi-a arătat lumina…mi-a cântat fericirea…m-a luat de mână şi m-a condus între alte zâmbete…zâmbete care îmi pareau atât de sincere…ştiam că sunt sincere…ştiam că pot să ma încred în ele…ştiam că-mi vor vindeca rănile nu vor face altele noi…dar îmi era frică…îmi era frică să cred în ele…îmi era ruşine să le văd…îmi era ruşine să zâmbesc…simţeam că nu merit zâmbetele voastre…ştiam că nu merit zâmbetele voastre, dar voi…vouă nu v-a păsat…aţi continuat să îmi zâmbiţi…m-aţi ridicat de fiecare dată când am căzut…mi-aţi şters fiecare lacrimă pe care am plans-o…mi-aţi ascultat fiecare oftat…

Iar când am văzut atâtea zâmbete în jur…pe care practic puteam să le ating, să le respir…am început să plâng… şi mi-am plâns toată amărăciunea, toată durerea, toată ura…mi-am plâns toată fiinta, toată suferinţa…mi-am plâns toate zilele trecute, toţi norii pe care i-am avut deasupra capului, toate gândurile…mi-am plâns moartea! Da! Ştiam că îmi plâng moartea…îmi plâng viaţa pe care am urât-o…plâng pentru oamenii pe care i-am cunoscut şi care m-au distrus…îmi plâng sufletul care îmi e sfâşiat…

Plângeam pentru că ştiam că aşa vor rămâne în urmă…ştiam că asa voi putea zâmbi şi voi putea să vă mulţumesc pentru ce mi-aţi arătat…ştiam că voi putea iubi…ştiam că voi putea să-mi trăiesc viaţa după sentimentele mele…ştiam că voi simţi cu cea mai mare intensitate şi nu îmi va mai fi frică de sentimente…ştiam că voi scăpa de frica de cuvinte…de frica de oameni…de frica de mine…

M-aţi salvat cu un zâmbet!

..iubeşte-mă..

Nu spune nimic. Priveşte-mă şi taci. Lasă-mă să am un moment cu tine, cu ochii tăi, cu prezenţa ta. Lasă-mă să mă bucur de tine cum ştiu eu. Privindu-te şi atât. Lasă-mă să-ţi zugrăvesc chipul pe interiorul pleoapei pentru ca atunci când închid ochii să fii lângă mine.

Şi acum vorbeşte-mi. Despre orice vrei tu, numai spune. Să-ţi aud vocea, să te ştiu lângă mine, să ştiu că exişti.

Mergi cu mine, păşeşte ţinându-ma de mână.

..pentru mine..

Aceste cuvinte sunt pentru mine. Mi le dăruiesc! Aceste gânduri se îndreaptă înspre mine. Aceste litere scriu pentru mine. Următoarele, toate sunt pentru voi!