..suflet fără fund..

Am ucis o molie. Eram singură, doar câţiva ţânţari zburau haotic prin încăpere şi paianjenii îşi ţeseau pânza. Eu stăteam în mijlocul lor şi mă uitam la molie. Zbura! Zbura asemeni unui fluture, zbura lin, plăcut…Zbura. I-am urmărit zborul şi m-am imaginat în locul ei. Simţeam că-mi cresc aripi, că mă înalţ şi mă desprind de pământ. Simţeam că plutesc, la fel ca atunci când mă ţii de mână, mă îmbrăţişezi, mă săruţi.

Dar acum nu zburam purtată de braţele tale, ci calea-mi era presărată de praful fin care aluneca de pe aripile mele. Nu erau aripi de fluture, erau aripi de molie, dar se dovediseră utile. Zburam.
Până când am simţit o înţepătură. Atunci m-am prăbuşit. Vedeam o colonie de insecte mici, cu aripi mari, venind spre mine, ameninţându-ma cu acele lor. Am mai simţit o înţepătură, apoi încă una şi încă una. Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Lacrimi de durere, de disperare, de frică, de frustrare. Plângeam în hohote când simţeam cum tot mai multe insecte furioase îşi bâgau acul sub pielea mea, hrănindu-se cu sângele meu, cu viaţa mea, cu fericirea mea. Mă simţeam singură, părăsită şi prabuşită.

Am avut un moment în care m-am simţit salvată. Paianjenii îşi ţeseau tot mai multe pânze, pânze în care prindeau insectele mici, devoratoare de mine. Atunci mi-am şters lacrimile de pe obraji şi am aprins lumânarea roşie din cameră. Vedeam în lumina ei cum ţânţarii sunt împachetaţi, vedeam cum duşmanii mei cad unul câte unul. Până când paianjenii au început să-şi ţeasă pânza în jurul meu.

Simţeam cum mă strange. Simţeam că am tot mai puţin aer, simţeam că întreaga încapere se închide în jurul meu, simţeam cum întrec Universul se strânge într-o cutie de chibrituri. Nu mai aveam lacrimi să plâng, nu mai aveam putere să lupt. Îmi era dor de tine, prea dor de tine. Auzeam singurătatea urlând în jurul meu. Voiam să te ating, să te sărut, să te privesc o ultimă dată. Aveam nevoie să-mi dai puterea să rup pânza fina ce urca dinspre piciare, îmi acoperea trunchiul, urca spre cap...însă tu nu erai.

Am văzut cum în jurul lumânării se agită, în zborul ei plăcut, molia. Am văzut totodată că lumânarea mai avea un pic şi se stingea. Am lovit molia! Am simţit cum praful uşor şi strălucitor de pe aripioarele ei a trecut pe mâna mea rece, am simţit cum trupul ei mic se frânge sum greutatea membrului mei şi am început să plâng. Pânza urca spre faţa mea. Iar ai apărut în gândul meu. Voiam să te ating, să te sărut pentru ultima oară. Dar mâna mea a rămas rece, iar lacrimile mi-au rămas neşterse.

Scris în ziua cea mai lungă
21 iunie 2008