..resemnare..

Mă simt resemnată. Mă simt ca un adult, care renunţă la un vis de-al său pentru că “Nu se poate”. Simt că mi-am pierdut aerul acela de adolescent “revoluţionar”, care e în stare să mute munţii din loc, pentru o dorinţă de-a sa. Simt înăuntrul meu un gol. Un gol provocat de nimic. Mă simt golită de ei pentru nimic. De fapt, pentru că am vrut să fac multe. Prea multe. Prea multe şi pentru aerul meu “revoluţionar” care a clacat.

Mă simt îmbătrânită de nişte cuvinte. Mă simt dărâmată de lucrurile care, până nu demult, erau armele mele. Nu mai ştiu nici să le folosesc. Nu mai pot să le folosesc, sunt blocate undeva, aşteptând o descătuşare..care se pare că nu mai vine. Simt cum persoana mea e blocată. Undeva, într-un moment în care a încercat să facă mai multe decât putea visa.

Sunt resemnată..cu gândurile mele..cu mine..cu voi..cu războaiele..cu pacea..cu dragostea..cu ura..cu lacrimile, chiar şi cu zâmbetele..cu trecerea timpului..cu bătaia vântului..cu stropii de ploaie care se sfarmă de asfalt..cu ochii mei trişti..cu zâmbetul tău amar..cu răceala din jurul meu..cu schimbarea anotimpurilor..cu limitele mele..cu visele care nu se împlinesc..cu vorbele care nu vin..cu baloanele care zboară spre o lume mai buna..cu neîncrederea pe care mi-o acordaţi..cu pedepsele pe care credeţi că le merit..cu distanţele..cu vieţile care se sting..cu zidurile care se transformă în ruine..cu sufletele care se transformă în cioburi..cu cioburile care nu se adună de pe jos..cu dungile care se tranformă în cercuri..cu şoaptele care devin tăcere sau ţipete..cu viaţa..cu moartea..cu singurătatea..cu zbuciumul fiinţei mele care ar vrea mai mult..cu lumea asta care nu poate să-mi ofere..cu aşteptarea!