..Iadul..

Priveşte în jur. Cât eşti de singur! Până şi frigul a fugit de tine. În jurul tău nu e frig..nu e nici cald, însă. În jurul tău urlă singurătatea. Deschide ochii! Înfruntăţ-i singurătatea şi temerile. Câtă ironie în viaţa asta, nu-i aşa? Tocmai tu, care ai spus de atâtea ori că nu suporţi singurătatea, că cea mai mare temere a ta este să te trezeşti singurul om de pe Planetă, izolat de lume, de prieteni, de zgomote, de cuvinte, de viaţă. Tu, cel care şi-a descris Iadul ca fiind un imens pustiu. Tu, cel care simte nevoia să aibă mereu pe cineva alături. Tu ai ajuns singur. Ai ajuns în mijlocul nimicului.

Să-ţi spun şi ce e cel mai dureros? Că toţi prietenii tăi, toată lumea ta, toate cuvintele tale sunt la câţiva paşi de tine, sunt atât de aproape că îi poţi atinge, dacă te întinzi destul de mult. Dar tu eşti singur. Iar dacă ai deschide gura şi ai striga, te-ar auzi, şi-ar aminti de tine, poate chiar te-ar ajuta. Dar nu mai ai puteri, nu mai ai credinţă destulă, nu mai ai vitalitate. Te complaci într-o letargie, care crezi că-ţi va uşura singurătatea..încerci să-ţi ascunzi singurătatea tăcând..crezi că daca nu vei scoate un cuvânt ea va pleca, va uita că eşti acolo, iar viaţa ta va fi ca înainte..crezi că dacă vei rămâne nemişcat pentru destulă vreme, ceilalţi nu vor observa.

Şi ştii că te observă, ştii că EA nu va uita de tine, ştii că nu va fi cu nimic mai uşor. Niciodată. Iadul tău a ajuns pe Pământ!