..Zâmbete..

Citesc pe chipul tău un zâmbet…un zâmbet care îmi dă voie să-mi amintesc că încă mai trăiesc…deşi de foarte multe ori mi-am dorit ca viaţa să nu-mi mai fie viaţă…de foarte multe ori mi-am dorit ca soarele să nu-mi mai bată în faţă…de foarte multe ori i-am cerut vântului să nu-şi îndrepte suflul către mine…voiam să dispar…să nu mă mai vedeţi…să nu ştiţi de existenţa mea…de fapt aveam certitudinea că nu îmi veţi simţi lipsa, aşa că nu găseam nici un motiv să îmi dosesc acest loc pe care acum îl deţin în preajma voastră…

Dar un zâmbet ca al tău m-a făcut să-mi dau seama de greşeala pe care eram pe cale să o fac…m-a trezit din coşmarul pe care mi l-am creat singură…un zâmbet asemănător cu al tău mi-a spus ca viaţa continuă să-mi fie viaţă…un zâmbet ca şi al tău m-a făcut să-mi fie ruşine de gândirea mea de până atunci…m-a făcut să-mi fie ruşine că nu am fost în stare să vad celelalte zâmbete care mi-ai fost acordate…un zâmbet ca al tău m-a salvat.

Mi-a arătat lumina…mi-a cântat fericirea…m-a luat de mână şi m-a condus între alte zâmbete…zâmbete care îmi pareau atât de sincere…ştiam că sunt sincere…ştiam că pot să ma încred în ele…ştiam că-mi vor vindeca rănile nu vor face altele noi…dar îmi era frică…îmi era frică să cred în ele…îmi era ruşine să le văd…îmi era ruşine să zâmbesc…simţeam că nu merit zâmbetele voastre…ştiam că nu merit zâmbetele voastre, dar voi…vouă nu v-a păsat…aţi continuat să îmi zâmbiţi…m-aţi ridicat de fiecare dată când am căzut…mi-aţi şters fiecare lacrimă pe care am plans-o…mi-aţi ascultat fiecare oftat…

Iar când am văzut atâtea zâmbete în jur…pe care practic puteam să le ating, să le respir…am început să plâng… şi mi-am plâns toată amărăciunea, toată durerea, toată ura…mi-am plâns toată fiinta, toată suferinţa…mi-am plâns toate zilele trecute, toţi norii pe care i-am avut deasupra capului, toate gândurile…mi-am plâns moartea! Da! Ştiam că îmi plâng moartea…îmi plâng viaţa pe care am urât-o…plâng pentru oamenii pe care i-am cunoscut şi care m-au distrus…îmi plâng sufletul care îmi e sfâşiat…

Plângeam pentru că ştiam că aşa vor rămâne în urmă…ştiam că asa voi putea zâmbi şi voi putea să vă mulţumesc pentru ce mi-aţi arătat…ştiam că voi putea iubi…ştiam că voi putea să-mi trăiesc viaţa după sentimentele mele…ştiam că voi simţi cu cea mai mare intensitate şi nu îmi va mai fi frică de sentimente…ştiam că voi scăpa de frica de cuvinte…de frica de oameni…de frica de mine…

M-aţi salvat cu un zâmbet!