E frig…e târziu…e întuneric, dar în întunericul acesta sunt lucruri care strălucesc…lacrimile mele…lacrimile care curg pe obrajii mei pentru a-mi aminti că sunt om. Pentru a-mi aminti că încă mă zbat pentru a supravieţuii. Sunt lacrimi de durere…de suferinţă…de tristeţe…de amărăciune. Şi totuşi strălucesc în bezna care mă înconjoară.
Sunt lacrimile care celebrează faptul că simt; care se bucură pentru suferinţele mele…sunt acele lacrimi rele, care se întorc împotriva ta…care atunci când îşi fac apariţia îţi ard faţa, îţi topesc buzele în drumul lor, se adună pe bărbie şi aşteaptă să cadă pe piept. Să se infiltreze în inima ta…să o umple de suferinţă, de durere, de amărăciune. Nu sunt lacrimi care te descarcă…sunt lacrimi care te încarcă. Nu sunt lacrimi benefice, sunt lacrimi malefice.
Sunt lacrimi care îţi aduc la cunoştiţă crudul adevăr…acela că eşti alcătuit din simţiri. Că eşti om. Sunt lacrimi de tortură, trimise să nu te lase să uiţi că te doare ceva. Cevaul acela fiind însă de nevindecat. Sunt lacrimile de care nu ai niciodată nevoie, dar de care ai parte cel mai des. Sunt lacrimile care lasă răni. Care distrug structuri, care sprijină, totuşi suferinţa…
Însă ele strălucesc în bezna care mă înconjoară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu