Am sfărmat planetele
din dorinţa de a crea două puncte
care să ne unească (printr-o linie)…
dar am făcut un deşert.
I-am dat materie vântului
ca să devină podul care uneşte
lacrima mea cu zâmbetul tau…
dar am clădit un munte.
Am alergat norii până la capătul lumii
ca să curăţ cerul şi să ne putem oglindi
sufletele în el…
dar s-a născut furtuna.
Am aşteptat sub (o) Stea
să-ţi presari sărutările
peste inima mea…
dar ai uitat.
Un comentariu:
N-are cum!...sa fi uitat...
O fi infinitul cel de care povestesti tu aici, cel format in prelungirea liniei care a unit cele doua puncte. Infinita apropiere si departare in acelasi timp...dar iti spun eu...n-ar cum!
Trimiteți un comentariu