..hope..

..endless sacrifice..

Try to stay alive

Until I hear your voice

I’m gonna lose my mind

Someone tell me why

I chose this life

This superficial lie

Constant compromise

Endless sacrifice.

-Dream Theater~Endless Sacrifice-

Şi dacă te-aş ruga să-mi rupi suturile cu un varf de creion? Şi dacă te-aş ruga să-mi sapi prin ţesuturi, să cauţi osul şi să-i araţi lumina zilei? Lăsând la o parte faptul ca sunt vie şi probabil ar curge mult sânge. Şi dacă ţi-aş spunde că simt nevoia să scap de firele care mă ţin la un loc, care-mi ascund măruntaiele, care încă mai păstreaza aparentele?

M-ai asculta senin, ai gândi-pentru tine- că sunt nebună şi ai pleca. Departe. Cum faci mereu. Ai fugi de la o faţă plânsă la una care mereu râde. Ai pleca de la o problemă ca să ajungi la un deliciu. Ai schimba imediat amarul pe dulce…prea dulce. Nici nu ai avea curajul să te uiţi în ochii mei pentru că nu ai în minte decât perfecţiunea catifelată a privilegiului de a alege.

Poate că în locul tau aş proceda la fel, m-aă alege pe mine în faţa orcui. M-aş preţui mai mult decat tot aurul din lume. Dar ţie nu ţi-a scurmat nimeni în carne cu un cui ruginit ca să te facă să înţelegi cât de puţin contezi. Era deajuns o zgârietură, nu era nevoie de o rana adânca. Era deajuns o lamă, nu trebuia şi rugina. Era deajuns sa fie dora deschisă şi sângerândă, nu trebuia să pună şi nisip în ea.

Acum fă-mă să nu mai simt durerea, sunt sătula de ea. Şi nu te uita că ranile-mi sunt închise. Ele dor mult mai tare. Acum puroiul nu are unde să se duce şi zvâcneşte înăuntru în fiecare secundă.

Aş plânge, dar la ce folos? Aş plânge…spre ce? Aş plânge…cu ce? Ochii îmi sunt extenuaţi de la urmăritul liniuţelor negre pe foile albe, iar glandele mele lacrimale nu mai au alta funcţie decât umezirea globului ocular într-atât încât sa nu se usuce de tot şi să se transforme în praf.

Şi dacă aş sta să mă gandesc, nu am ce proteja. Am sufletul drogat de medicaminte şi puroi. Mai am doar amintiri pe care le folosesc atunci când trebuie sa păcalesc lumea. Dar ce lume? Mai am o lume?

Nu. Am pierdut-o. Mi-am pierdut vitrina, cu tot cu pantofii din ea. Mi-am pierdut şi poarta şi cheia, cu tot cu lumea din spatele ei. Am pierdut cutia cu tot cu dungi, cu tot cu vise. Am pierdut varful de creion, cu tot cu desene, cu tot cu poezii şi proză. Am pierdut privirile cu tot cu zâmbete şi până şi cu lacrimi. Am pierdut sperante. Am pierdut promisiunile şi garoafele roşii. Am pierdut stralucirea ce mi s-a transformat în maci uscaţi. Am pierdut până şi norii plini de lacrimi amare în spatele carora se ascundeau stele paradisului meu. Am pierdut privilegii. Multe. Pe toate.

Am pierdut chiar şi privilegiul de a alege. Atunci când mi-am ales viitorul.

Leapsa

Am ajuns si eu in sfarsit la calculator, cu un net folosibil si cu o tastatura pe care sa nu se bata 15 oameni sa pot scrie si eu ce am in geanta.:))

Am asa:

-o carte:Anatomia Omului-Sistemul Nervos Central

-un halat

-o pereche de manusi chirurgicale

-un penar(in care nu va spun ce am pentru ca nu termin azi)

-o cutie metalica cu creioane

-un mp3-player

-un toc de ochelari

-un portmoneu

-o bricheta, ba nu 2

-cheile de acasa

-cheile de la camin

-vreo 3 pachete de servetele

Cam atat, dar mi'am dat seama ca as avea nevoie de un ghiozdan:))

..deghizare..

Câteodată visez să mă ascund
sub tencuiala clădirilor,
cele mai vechi.
Câteodată visez să mă confund
cu praful ridicat,
mult deasupra oraşului.
Câteodată visez să mă scufund
în bălţile mari şi murdare
de curcubee de benzină.
Câteodată visez să mă târăsc
printre mlaştini
de gânduri rătăcite.

Câteodată visez că mă deghizez
într-un mim…
care nu ştie să mimeze nici măcar
un zâmbet.

..linişte..

Am sfărmat planetele
din dorinţa de a crea două puncte
care să ne unească (printr-o linie)…
dar am făcut un deşert.
I-am dat materie vântului
ca să devină podul care uneşte
lacrima mea cu zâmbetul tau…
dar am clădit un munte.
Am alergat norii până la capătul lumii
ca să curăţ cerul şi să ne putem oglindi
sufletele în el…
dar s-a născut furtuna.

Am aşteptat sub (o) Stea
să-ţi presari sărutările
peste inima mea…
dar ai uitat.

..nori negri şi căptuşeală de argint..

Dansează stropi de ploaie
pe corzi de chitară
şi le spală Universul
de lacrimi… 
şi sânge.
Dansează stropi de ploaie
printre petale de maci
şi îmi înmormântează trecutul
în lacrimi…
şi sânge.
Dansează stropi de ploaie 
lângă teatrul cu vise
şi îţi colorează amintirile
cu lacrimi…
şi sânge.

Dansează stropi de ploaie
despinşi din căptuseala de argint
a norilor negri.  

Like reflections on the page

The world's what you create

..this one goes out to the one(s) I love!

Îţi dăruiesc cuvintele mele
să faci din ele steluţe,
apoi să construieşti fractali
care să ajungă la sufletul cerului
să pot urca la el, 
să-i spun 
că dragostea mea
e mai mare decât el!

Îţi dăruiesc ochii mei
să speli soarele cu ei,
apoi să îi ascunzi în mijlocul oamenilor
unde să lipescă vise 
cu lacrimi,
şi să spună lumii
că dragostea mea
e mai mare decât ea!

Îţi dăruiesc măinile mele
să clădeşti o mare din ele,
apoi să aduni liniştea în scoicile ei
care să o transforme 
în perle,
să-mi atârne de gât şi să-mi spună
că dragostea ta
e mai mare decât mine!

..fourteen..

just..:)

>:D<

:)

>:D<

..paranoia..

Nu…nu mi-e frică de întuneric, 
pentru că oricând pot să aprind un chibrit 
şi să îi distrug toată măreţia...
de la un chibrit! 
Nu mi-e frică de negru, 
chiar dacă mă poate cuprinde cu toată concentrarea lui, 
pentru că stiu că voi primi o rază de mov 
şi voi împleti din el un sentiment.
Nu mi-e frică de abis,
nici chiar atunci când îmi ţipă spre suflet,
pentru că întotdeauna va fi un balon de săpun
care mă va ridica sus…mai sus.
Nu mi-e frică de monştrii,
chiar dacă încearcă să-mi împietrească gândurile,
pentru că pot să-i salvez…
cu un zâmbet!

Dar mi-e frică de tăcere…

Pentru că

..toate chibriturile se sting în tăcere.

..în tăcerea care desface sentimente.

..iar sentimentele când tac sparg baloanele de săpun.

..cu cioburi tăcute care sfâşie zâmbete.

..libertate..

Sunt liberă să-mi arunc gândurile
la gunoi…
sau spre un cer purpuriu.
Sunt liberă să iubesc baloanele
pentru că pleacă…
sau doar pentru că se sparg.
Sunt liberă să iubesc dungile
pentru că nu seamănă cu oamenii…
şi nu poluează.
Sunt liberă să-mi curăţ pereţii
de postere…
sau să-i umplu de cuvinte.
Sunt liberă să spăl macii
cu sânge… 
sau să-i colorez cu lacrimi.
Sunt liberă să vorbesc
până se stinge ultima stea...
şi mă acopăr de praf.
Sunt liberă să-mi cresc zâmbetele
într-o grădină de irişi...
apoi să le trimit buburuzelor.
Sunt liberă să desenez planete
cu acorduri de chitară...
sau cu scrum de ţigară.
Sunt liberă să râd
până inima mi se opreşte...
şi vântul îmi fură sclipirea.
Sunt liberă să mă joc cu marea
până se colorează în galben...
şi-mi vorbeşte cu sidef de perle.

Sunt liberă să sper 
la libertate...
împachetată în baloane de săpun.  

***Pentru noi. Pentru ele. Pentru toate elele. Pentru nou si pentru primavara.

..metamorfoza..

Construieşte-mi o lume de piatră
şi-am să-i dau sclipiri din viaţă
şi-am s-o cresc la umbra
sufletului nostru,
ca să nu fie arsă de razele
soarelui monstru.
Am să-o hrănesc cu îmbrăţişări
şi-am să-i construiesc o inimă
din zâmbete,
care să-şi bată ritmul 
asemeni unui colibri purpuriu,
scăpat din visul de dimineaţă.
Am să-i trimit fericire împachetată
în şapte cuvinte, 
cu şapte lacrimi 
plânse de o stea…
 
Construieşte-mi o lume de piatră
şi-am să le arăt oamenilor 
că timpul se transformă în umbră,
umbra se transformă în piatră,
iar piatra se transformă în vis.  

..Scrisoare către Blog-Frumos..

Salut blogule dragă,

Te-am căutat de atâtea ori în ultimele zile, dar degetele nu-mi nimereau tastele potrivite şi am renunţat să-ti mai scriu. Recunosc, recunosc cu tristeţe în suflet că am vrut să te abandonez…dar cum să te abandonez?

Un blog micuţ, colorat, cu dungi, care nu face nici un rău nimănui…decât timpului. Oooo, timpu’ supărării. Din momentul ăsta îţi declar război! Şi, timpule, război de ăsta n-ai vazut tu până acum! Cum să-mi furi tu cuvintele? Cum să-mi furi dungile? Cum să-mi furi culorile? Oi fi eu un copil cu vârsta depăşită (..sau termenul de garanţie dacă vrei), oi fi eu o visătoare cu vise de piatră, dar nu te las să mă furi.

Şi revenind la tine, blogule…am hotărât. N-am să te abandonez pentru că m-ai ascultat de câte ori am avut nevoie. Şi te-am crescut până acum…cum aş putea să te las singur în lumea asta, în care până şi timpul se luptă cu noi? Ne vom alia…împotriva timpului. Eu cu tine…tu cu mine…noi…noi toţi.

..minut..

 De ce n-am mai scris un rând anul aceasta? Din lipsă de inspiraţie? Ei bine nu…inspiraţia mă urmăreşte peste tot…doar din lipsă de timp. Am multe de spus..vreau să spun şi trebuie să spun..dar timpul…ei bine timpul.

Timpul vrea să-mi spună probabil că e timpul să mă retrag…timpul vrea să-mi ia cuvintele, să le închidă într-o secundă trecută. Timpul vrea să-mi trăiesc viaţa mai departe. Mai departe de cuvinte, mai departe de imagini, mai departe de culori, mai departe de creioane. Timpul îmi aminteşte în fiecare minut că pleacă…iar atunci când pleacă aduce cu plecarea lui câte o bucăţică de plumb, ce mi se depune pe suflet. Timpul îmi îmbracă sufletul în plumb şi îl ţine pe pământ, îl obligă să trăiască în realitate. 

Timpul mi-a furat zâmbete, îmbrăţişări, vise, lacrimi. Timpul mi-a furat prieteni. Timpul mi-a furat lumea pe care mi-am construit-o şi mi-a arătat cum e să trăiesc fără ea. M-a obligat să trăiesc fără ea. Timpul mi-a demonstrat că toate cuvintele se uită, că promisiunile nu sunt altceva decât cuvinte, că adevărurile nu se regăsesc în vise, că visele pot fi alb negru…timpul mi-a arătat că nesiguranţa este singurul lucru sigur pe care îl am în viaţă. 

..let's talk about Dream..

    Acum câteva ore, m-a “provocat” cineva într-o discuţie despre dragoste, despre distanţe, despre muzică. Şi când am ajuns la muzică, m-am “dezlănţuit”, mai ales că îmi auzeam sufletul cântat în căşti. Pot să spun cu mâna pe inimă că ascult multă muzică, mulţi cântăreţi, multe formaţii, multe piese. Ştiu multe piese, iubesc multe piese, traiesc pe multe piese. Dar, există mereu un “dar”...dar am melodiile mele de suflet, am trupele mele de suflet, am oamenii mei de suflet.
     Să-ţi spun, dragă cititorule, ce aş spune la orice oră, în orice circumstanţe, oricui, oricând. Să-ţi spun că am o trupă de suflet. O mare trupă, de mare suflet (şi da, îmi asum toată lipsa de modestie). Poate mulţi dintre voi nu o cunoaşteţi, poate nu aţi auzit niciodată acordurile vreunei piese de-a lor, poate nu aţi înţeles niciodată vreun vers pentru că nu l-aţi ascultat. Este vorba despre Dream Theater. Visul meu... O trupă mai mult decât trupă, nişte oameni mai mult decât oameni...nişte oameni aproape zei.
     Şi am să-ţi spun că sunt conştientă ca ei nu ştiu despre existenţa mea....şi nu ştiu cş există cineva într-un colţ uitat de lume care le simte fiecare secundă din fiecare cântec şi trăieşte fiecare acord al fiecărui intrument şi lăcrimează în diferite momente ale creaţiei lor...şi trăieşte fiecare vers...şi se regăseşte în fiecare vers. Şi ştiu că nu îi interesează despre existenţa mea, dar eu vreau să cred că ei cântă pentru mine şi pentru sufletul meu şi pentru ca visele mele să rămână în Teatrul acela mare...şi pentru ca toate nedefinţiile mele să fie definite...şi vreau să cred că se gândesc măcar o clipă, într-o secundă din întreaga lor existenţă, că undeva, cineva lăcrimează de prea multă fericire atunci când le ascultă prima dată albumul, de la cap la coadă...şi că apoi îşi "distribuie" piese întregii vieţi şi tuturor momentelor din ea. Şi...că atunci când le ascultă simte că este undeva mai sus de cel mai înalt nivel la care poate ajunge cu gândul..cu vorbă sau cu privirea.
    Şi îţi mai spun că dacă aş ajunge la un concert de-al lor...aş fi....aş fi mai mult decât fericită!!! Numai să îi văd, să nu mai fie calculatoare, căşti, mp3player, dvd-uri, sau televizoare între noi. Să fiu eu şi ei. Să...ştiu că dioxidul de carbon pe care îl expiră vreunul dintre ei, ar putea ajunge în plămânii mei din plămânii lor, să îmi închipui că privirea vreunuia dintre ei s-ar putea intersecta cu privirea mea. Aş...aş plânge instantaneu! De prea multă fericire! 
Nu cred că merit atâta fericire...aşa că mă mulţumesc cu câtă am. Şi am destulă. Nici nu îndrăznesc să visez până acolo. Ar fi ca şi cum...aş întâlni...zeii pe care îi preţuiesc atât de mult...

    Ar fi un teatru plin de vise...împlinite.

***chiar dacă nu vor vedea râdurile acestea niciodată...trupei mele de suflet...Dream Theater.

Born to do,

Deserve a place,

A place beside you.

This time when I reached out my hand

It reached all the way

To heaven.

    

..10 intamplari ciudate si-o minune..

+1 avion..sa fie 10:P

..destul..

Pentru tine..

..Soarele nu e, niciodată,

destul de cald, sau strălucitor;

..Curcubeul nu e, niciodată,

destul de liniştitor, nici după cea mai mare furtună;

..Cauciucul nu este, niciodată,

destul de elastic, sau de negru;

..Aluminiul nu e, niciodată,

destul de rece şi inert;

..Cafeaua nu e, niciodată,

destul de tare, sau amară;

..Ursuleţul de pluş nu e, niciodată,

destul de moale încât să-ţi umple

golul, de mine, din viaţă;

..Lacrimile nu vor fi, niciodată,

destul de sincere ca să spele

aripile unei buburuze;

..Bocancii nu sunt, niciodată,

destul de grei să te ţină în realitate,

să îţi fure aripile;

..Pietrele nu sunt, niciodată,

destul de goale încât să nu-ţi strălucească

în palmă;

..Zâmbetele nu sunt, niciodată,

destul de departe şi poţi să le săruţi;

..Visul e, întotdeauna,

destul de aproape, atât de aproape

încât poţi să-i simţi pulsul.

..viitor..

Călcam cadavrele frunzelor şi aveam privirea tulbure. Călcam cadavrele frunzelor şi mă gandeam cât mai am de trăit. Călcam pe trupurile lor moarte, cândva pline de vitaliltate şi de verde, acum uscate şi arămii şi mă umpleam, paradoxal, de viaţă. Îmi aminteam că am voie să simt; să gândesc; să urăsc; să iubesc; să privesc cerul şi să mă simt liberă; să privesc pământul şi să încep să plâng, doar de dragul de a scăpa de cuvintele căre mă apasă în adâncul sufletului; îmi aminteam cum cândva nişte stele sclipeau pentru mine; îmi aminteam cum îmbrăţişările erau pline de noi şi noi eram plini de ele. Îmi aminteam de promisiunile făcute, îmi aminteam de promisiunile primite.

Lăsam în urma paşilor frunze sfărâmate, nişte celule dezintegrate care voiau să-şi amintească cum e să trăiască, cum e să vadă lumea grăbindu-se spre nicăieri; cum e să vadă îndragostiţii îmbrăţişându-se sub ele şi trimiţându-şi dragostea în toată lumea. Visau la încă o clipă de existenţă, pe care ar fi platit-o cu toată clorofila din lume, dar pe care nimeni nu le-o putea oferi. Îşi doreau numai să se simtă puternice, încă o singură dată, în fată vântului puternic care oricât de mult ar inista nu a putea să le smulgă de pe trunchiul copacilor.

Călcăm pe cadavrele frunzelor şi auzeam foşnetele lor de durere, care îmi umpleau sufletul de amărăciune. Auzeam cum toate frunzele din lume foşnesc în urechile mele, auzeam toate şoaptele lor nerostite, le simţeam plânsul până în centrul pulsului meu. Simţeam că tot universul frunzelor se lasă strivit sub picioarele mele şi am vrut să calc mai departe pe asfaltul gol, curăţat de cadavre, dar muschii nu ma mai ascultau. Au rămas încremeniţi, iar ochii au început să-mi lăcrimeze. Pentru sufletul fiecăreia dintre ele, pentru fiecare şoaptă nerostită, pentru fiecare promisiune neîmplinită, pentru fiecare secundă furată, de oricine sau orice.

Călcam pe cadavrele frunzelor şi mă gândeam cum se vor aşterne ele, cândva, peste cadavrul meu.

..cuvinte păstrate într-un suflet..

Aşează-mi pe gene steluţele
Şi măsoară-mi pulsul cu buzele,
Desenează-mi conturul ochilor
Cu ploaie deasupra macilor.

Iar atunci când zăpada-mi 
va umple sufletul,
Sărută-mi amitirile ploilor de vară 
cu frunzele toamnei.
Apoi cuprinde-mi dragostea
în mâinile pozate în alb
şi negru.
Stropeşte-mi fragmente de fericire
printre pietricele sclipitoare,
construite din parfum. 

Atinge-mi pielea de îndrăgostit
Şi iubeşte-mi cântecul nerostit,
Dăruieşte-mi balonaşe din dor
Căzute din penele corbilor.

..Laviniei..

Mie îmi place
tot ce vă place vouă,
pentru că 
Soarele-mi cântă,
în fiecare zi, 
despre împarăţia fluturilor;
Copacii poartă,
toamna,
cercei în formă de
frunze arămii;
Vântul îmi admiră,
noaptea,
sufletul şi îi cere lunii
să-l picteze 
pe cer.
Cu stele. 
Mie îmi place 
tot ce vă place vouă,
pentru că
toţi oamenii zâmbesc 
în aceeaşi limbă.

Laviniei, din tot sufletul, pentru că soarele îi zâmbeşte chiar şi atunci când nu o lasă să se uite la el (mi-a şoptit el mie), pentru că toţi cerceii din lume ar vrea să atârne la urechile ei ca să-i umple de fericire, pentru că toate culorile din lume se aşează mai frumos pe pânza ei. La mulţi ani! >:D<

..spasm..

E frig…e târziu…e întuneric, dar în întunericul acesta sunt lucruri care strălucesc…lacrimile mele…lacrimile care curg pe obrajii mei pentru a-mi aminti că sunt om. Pentru a-mi aminti că încă mă zbat pentru a supravieţuii. Sunt lacrimi de durere…de suferinţă…de tristeţe…de amărăciune. Şi totuşi strălucesc în bezna care mă înconjoară.
 

Sunt lacrimile care celebrează faptul că simt; care se bucură pentru suferinţele mele…sunt acele lacrimi rele, care se întorc împotriva ta…care atunci când îşi fac apariţia îţi ard faţa, îţi topesc buzele în drumul lor, se adună pe bărbie şi aşteaptă să cadă pe piept. Să se infiltreze în inima ta…să o umple de suferinţă, de durere, de amărăciune. Nu sunt lacrimi care te descarcă…sunt lacrimi care te încarcă. Nu sunt lacrimi benefice, sunt lacrimi malefice.

Sunt lacrimi care îţi aduc la cunoştiţă crudul adevăr…acela că eşti alcătuit din simţiri. Că eşti om. Sunt lacrimi de tortură, trimise să nu te lase să uiţi că te doare ceva. Cevaul acela fiind însă de nevindecat. Sunt lacrimile de care nu ai niciodată nevoie, dar de care ai parte cel mai des. Sunt lacrimile care lasă răni. Care distrug structuri, care sprijină, totuşi suferinţa…

 Însă ele strălucesc în bezna care mă înconjoară.